Eseu despre orbire

     

Am citit-o la recomandarea unor prieteni de încredere privind cărțile. Și bine-am făcut. Un oraș întreg orbește subit. Cauza nu este cunoscută, însă e lipsită de relevanță. Ceea ce contează e faptul că orbii, privați de un simț fără de care viața i s-ar părea oricui aproape imposibilă, sfârșesc prin a se organiza și descurca. A fost o revelație pentru mine. Stilul lui Saramago de scris fără linii de dialog, cu economie chiar și de paragrafe, cuvinte la rând pe pagini, se potrivește de minune cu povestea. Simți acțiunea ca parcă prin ochii unui orb care nu-și poate ordona informația vizual, ci o primește brută, de-a valma. Și deși ușor găsești fraze care se întind pe o pagină întreagă, cartea e totuși ușor de citit. Dar o să pasez mai departe sfatul pe care l-am primit și eu la rândul meu: e recomandat să nu citiți cartea asta de la un capăt la altul, pe nerăsuflate (așa cum, de altfel, te trage s-o faci), ci cu pauze ici și colo printre capitole. Altfel, riști să ridici ochii dintre pagini și, din instinct, să-i închizi, ca și cum ar fi firesc să nu vezi nimic în jur.